24/04/2024
“ – Cine m-a pus?”
Deci fraza asta mă urmărește (și eu pe ea, normal) de vreo 6 ani, de pe vremea când am dat prima oară nas-în-nas cu alergatul și antreprenoriatul, pentru că au venit la pachet cumva.
Deși ambii mei părinți sunt antreprenori, când mi-am deschis și eu primul SRL, ambii s-au speriat și mi-au zis că e o idee proastă.
Și eu la fel, cu ideea mea. :)))))
Am râs, m-am și enervat, dar nu i-am ascultat, bineințeles, ăsta-i materialul, eu oricum nu prea ascult de nimeni, și nu e neapărat o virtute asta.
De la punctul în care am decis că asta am să fac, până la “asta am să fac toată viața”, au fost foarte multe, enorm de multe momente de “cine m-a pus”.
Și da, a avea un business astăzi este provocator, dar totuși, noi avem internet, networking și AI. Nu e chiar atât de greu. O să vă povestesc într-o zi cum era când s-a apucat tata, prin ‘95.
Pentru noi astăzi este mai greu nu din punct de vedere al ustensilelor. Avem tot ce ne trebuie. E youtube-ul plin de cursuri gratis.
Pentru noi, Millenniălșii, mai ales, astăzi este greu pentru că acele cursuri și sutele de cărți de business n-au cum să ne forțeze să le și aplicăm.
Avem multă informație și asta ne poate paraliza pentru că nu știm ce să alegem. Avem impresia că avem multe opțiuni, dar în realitate, nu avem, pentru că nu facem nimic cu opțiunile noastre.
Acest “cine m-a pus” l-am scos prima oară când am alergat primul semimaraton. Era 2017.
Eram o grăsuță sexy de 70 de kg, deci cu 15 în plus față de azi, mă lăsasem de fumat de 2-3 luni și reușisem să stau fără alcool tot pe-atât. Renunțasem și la mâncat aiurea, normal. A, da, alea 70 erau după ce slăbisem 🙂
Nu prea știam în ce m-am băgat și sincer, până astăzi sunt de părere că cele mai mișto proiecte ies când te arunci în cap, total nepregătit, îți asumi c-o să te șifonezi, dar stai acolo și ții cu dinții până-ți iese.
Cu mindset-ul ăsta m-am dus la semi.
Puhoiul de oameni și bucuria de acolo mi-au dat o adrenalină super plăcuta și asta m-a făcut să plec repede.
Mare greșeală.
- Întotdeauna pleacă lent.
Da, te entuziasmezi și riști să te ia valul. NU! Ia-o încet cât alții merg tare, ca să poți să fii constant și să continui cât alții se opresc.
- Când ți se oferă ajutor, ia-l.
Aveam în mână o sticlă mică de apă, și cu iluzia că am apă, nu m-am oprit la punctele de hidratare.
Poate ai iluzia că ai ce e nevoie și poți să faci totul singur.
Nu poți. Folosește-te de tot ce ai, fie ea cursă sau antreprenoriat.
- Dacă te supraestimezi, deja ai pierdut cursa.
Am continuat și chiar mă simțeam super. Eram fericită. Știam că sunt în control, și m-am relaxat.
Eram doar la km 4.
Imediat ți-o iei peste bot, și în alergare și în antreprenoriat dacă ești tu “zeu” și nimeni nu te atinge.
Mi-am potolit orgoliul, am început să-mi controlez respirațiile, mă bucuram de cursă.
Aveam muzica mea preferată în căști, îmi ziceam mereu c-am să-l fac, chiar dacă nu eram sigură c-am să-l fac, de fapt corpul meu cam râdea de optimismul meu.
- Ai obosit? Aleargă mai încet.
Este absolut normal, uman și natural să fugi de durere și să mergi către plăcere. Asta înseamnă că ești un om sănătos.
Cu toate acestea, obiectivele nu se îndeplinesc din zona de confort. Când vrei să te oprești, întreabă-te dacă chiar vrei să te oprești sau mai degrabă vrei o perioadă să alergi mai încet.
Dacă încetinești pace-ul, chiar și de la 5:30 la 7:00, vei putea să mai duci apoi o perioadă mai lungă de timp. Să te extenuezi este o strategie foarte proastă pe termen lung, în absolut orice.
- Te-ai rătăcit sau te-a furat peisajul? E mai ok să ceri indicații decât să te panichezi
Dacă Ema Căpitănescu e faimoasă pentru ceva, acela este că se rătăcește la TOATE competițiile de alergare. Și vorbesc serios, chiar toate. Chiar și alea foarte bine marcate.
Când simți că nu ești pe calea care trebuie, primul instinct al creierului este să se sperie, pentru că e într-o situație necunoscută. Cu toate acestea, preia frâile, mergi înainte și caută să ceri indicații, chiar dacă e inconfortabil. Emoțiile alea neplăcute vor fi mai puțin neplăcute decât dacă stai în pădure 3-4 ore.
- Când dai de un “perete”, mergi înainte.
În alergare, e un fapt cunoscut că la un moment dat te lovești de “pereți”. Acești pereți se simt fie prin dureri, bă da’ dureri, ori începi să vomiți, ori ai greață sau transpirații… E normal. Ia-o mai încet, dacă e nevoie chiar mergi pentru cateva secunde, dar, sub absolut nicio formă, Nu.Te.Opri. După ce corpul va înțelege că indiferent ce stări ai, tu nu oprești, o să îți treacă stările nasoale.
- Oricât ești de introvertit/ă, cele mai bune rezultate le ai alături de oameni.
Eu sunt o extrovertită “educată” în sensul că și maică-mea, și bunică-mea, și fostul meu soț, de când eram mică, toți m-au pus forțat pe scenă să vorbesc în fața mulțimilor, și m-am obișnuit. (m-am măritat devreme, și am divorțat tot devreme)
Nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată, cel mai bine mă simt singură, eu cu mine, când citesc, sau scriu, sau pur și simplu stau și mă gândesc. Iubesc liniștea. Îmi place maxim să fiu singură! Cu toate acestea, când alerg cu 20 de inși la fel de idioți ca mine, pe ploaie, sau caniculă, ori când umplem tot Worldclass-ul și suntem gălăgioși, ori când plec la drum cu oameni în diverse proiecte, deși nu-mi place de ei, recunosc că n-am cum să fiu completă și perfectă eu cu mine.
Oamenii nu-s insule. Avem nevoie unii de alții să ne calibrăm.
Slavă Domnului că nu mereu!
- “Ține-o sus!”
Pe mine mindset-ul ăsta de Ține-ți mintea sus m-a scăpat de multe depresii. Am trecut prin multe și eu ca orice om. Am fost într-o comă, am divorțat, am pierdut o sarcină, mi-a murit un iubit, am pierdut mulți bani, am pierdut mulți bani ai altora, am și făcut multe greșeli.
Și ghici ce, pe toate ți le amintești la maraton sau semi, pentru că după două ore de alergare, la ce Doamne iartă-mă să te mai gândești?! Deja ți-ai rezolvat toate problemele actuale, tre’ să treci la alea din trecut.
Nu am voie să las ceva din trecut să mă afecteze astăzi. Eram alt om atunci, cu alte informații. Și când conștientizez că mă sabotez singură ca să mă opresc, îmi zic, asertiv și hotărât: “Ține-o sus!”
Și efectiv simt cum mintea mea se ridică deasupra problemelor. Și-am mai înaintat 3 km.
- Dacă începe să plouă, începe să dansezi
Avem noi asta la români cu ploaia.
Dacă începe ploaia o luăm razna, pe panicăm, o luăm pe ulei.
Stai, frate, că e apă! E aceeași chestie pe care o pui peste fructele alea fermentate când faci țuică. Aaa, acuma parcă nu mai e așa rea.
Ce vreau să zic de aici – Când dai de o situație care nu-ți convine, fii deștept, nu fugi de ea, dimpotriva, stai intenționat în ea și bucură-te de ea.
Ai căzut în noroi? Râzi că ești prost.
Te-ai julit? Râzi că te simți ca un copil iar.
Te-a depășit cineva? Bucură-te pentru ăla, avea nevoie de o mică victorie mai mult decât tine. Lasă-l s-o aibă!
Plouă? Deschide gura!
Bate vântul? Puii mei, bine că ai obraji.
Nu există motiv pentru care să nu te bucuri de ce ai.
- Cât ești viu și ai picioare, n-ai scuze să n-alergi!
Ieri am stat cu bunică-mea la povești 3 ore.
Femeia a trecut prin foamete, două războaie, i-au murit doi frați, i-a murit tatăl în război, a fost abuzată, bătută, furată, de toate. Bă, eu nu cunosc pe nimeni mai fericit decât bunică-mea. Săptămânal merge cu băbuțele de la biserica ei la munte. Și are 2 operații grele și a scăpat de cancer la 80 de ani.
Bă, la toți n-i greu. Acuma dacă vrei să plângi că te dor picioarele sau vrei să te bucuri că le ai, e în ograda ta.
Eu numai zic că din stat și așteptat nu-ți vine împlinirea.
Te pregătești ani la rând pentru a alerga cateva ore. (sau zeci de ore, dacă ești la ultra)
Înveți 10 ani pentru un pitch de 30 de secunde.
Dar alea 30 de secunde…
